Îți scriu aceste rânduri ca un răspuns. Este un răspuns la o întrebare pe care încă nu mi-ai pus-o, dar poate  o să mi-o pui: ce s-a întâmplat în decembrie 2017? Pentru mine, luna decembrie a fost mereu un prilej de bucurii: familia se reunea și sărbătoream Nașterea Domnului alături de copiii, părinții, bunicii, frații și surorile noastre. Așa cum știi, mulți dintre înaintașii noștri au fost preoți și învățători.

Uneori, străbunica ta îmi povestea că de Crăciun se strângeau la nu mai puțin de 12 preoți la ea în casă. Dar decembrie poartă o semnificație aparte pentru mine nu numai datorită Crăciunului, familiei reunite și a cadourilor. În luna decembrie i-am văzut pentru prima oară pe părinții mei plângând de fericire. Se întâmplă în anul 1989, în ziua de 22 decembrie. Atunci când a avut loc Revoluția. Nu aveam nici 5 ani atunci, dar simțeam ceea ce simțeau milioane de alți romani: bucurie și speranță.

Acum vorbim de decembrie 2017 ca despre un alt moment crucial în istoria noastră. Istoria are ironiile ei. Fix în zilele în care sărbătorim recâștigarea libertății noastre, vorbim despre teama de a ne-o pierde. Sper din suflet că „evenimentele din decembrie 2017” să fie un accident nefericit din istoria democrației din România. O să-ţi spun pe şleau ce s-a întâmplat: ţara a fost luată ostatică de o mână infractori care vor să o sacrifice ca să-şi scape pielea. Cum s-a ajuns aici? Este o consecinţă unui şir de alegeri greşite. Nu între un politician şi altul sau între un partid şi altul, ci între acţiune şi pasivitate, între implicare şi nepăsare. De prea multe ori, resemnarea ne-a paralizat.  Am făcut cu toţii prea puţin pentru ţara asta, de a ajuns aici. Nu ştiu nici dacă eu am făcut puţin sau mult. Ştiu că am încercat. Că nu am stat pe margine. Am vrut să schimb ceva din societatea civilă, din politică şi din mediul privat. Am luat-o mereu de la zero. Unii m-au numit nebun atunci  când, la puţin timp după naşterea ta, au aflat că renunţ la jobul meu din Statele Unite şi plec cu mama ta în România ca să încerc să contribui la schimbarea ei. Ştiu doar că nu mă voi opri acum.  Pentru că unul dintre acei preoţi din familia Burduja cu care îmi petreceam Crăciunul, care era chiar bunicul meu, mi-a spus pe patul de moarte aşa: în viaţă să nu faci ce poţi, în viaţă să faci ce trebuie. Iar dacă trebuie să fac mai mult pentru a-mi salva ţara, sunt pregătit pentru mai mult.

Draga mea Ioana, în final îţi mai spun un singur lucru: ne vom aduce aminte, cu voia lui Dumnezeu, de această scrisoare peste ani mulţi, când voi ajunge şi eu de vârsta bunicului. Iar în acea clipă nu-mi doresc decât să te am alături, sănătoasă şi fericită şi să pun capul pe pernă pentru ultima oară având un singur gând: acela de a fi împăcat că în viaţa asta am dat mai mult decât am luat.

Sebastian Burduja este  fondator al PACT pentru Romania, co-fondator al Fundatiei CAESAR si presedinte onorific si co-fondator al Ligii Studentilor Romani in Strainatate.