Fac parte din ultimele generații de români care s-au născut pe vremea comunismului. La Revoluție aveam un an și nouă luni, deci amintiri de atunci nu prea am. Știu însă cum arată viața noastră imediat după decembrie `89 și știu cum au trăit părinții mei pe vremea dictaturii comuniste. De exemplu, îmi amintesc că mama mea se bucura de fiecare dată când vedea banane în magazine la ani buni după Revoluție. Era o reacție firească la faptul că ani de zile nu putuse să mănânce banane – erau de negăsit în magazinele noastre. La fel, sute și mii de astfel de produse de toate felurile (de la Coca Cola și ciocolată până la filme sau muzică).
Știu, ți se pare greu de crezut. Și mie mi se pare, pe măsură ce scriu aceste rânduri. Și ei i se pare acum. Eu pot spune totuși cu mâna pe inimă că am fost un copil căruia nu i-a lipsit nimic. Dar am aflat mai târziu care au fost eforturile pe care părinții mei le-au făcut pentru care eu să am de toate, fie în comunism, fie în democrație. Aș putea începe chiar cu nașterea mea, una prematură, care a obligat-o pe mama să stea internată săptămâni în șir într-un spital fără medicamente și, uneori, fără electricitate. Aș putea continua cu tata, care se sculă la 4 dimineața ca să se așeze la coadă la lapte și care a fost nevoit apoi să plece să muncească în străinătate pentru a ne putea întreține. Timp de 5 ani, l-am văzut pe tatăl meu doar de Crăciun și de Paști.
Suntem din nou în preajma Crăciunului și din nou în preajma aniversării libertății noastre. Suntem în 2017, și ne dorim să avem sărbători fericite, dar suntem tot mai sceptici că vor fi așa. La 28 de ani de la Revoluție, se vorbește parcă mai mult ca niciodată de ororile dictaturii. Cu teamă, cu îngrijorare. De ce? Pentru că simțim că democrația câștigată atât de greu, cu prețul sângelui, începe să ne fie confiscată puțin câte puțin, în fiecare zi.
Cei care sunt astăzi la putere, nimeni alții decât continuatorii Partidului Comunist, sunt într-un adevărat război de gherilă cu justiția independentă, cu statul de drept, cu principiile democrației. Sunt lovituri mici, dar precise și repetate în fiecare zi: subordonarea politică a justiției prin modificarea Codurilor Penale, legi care îngreunează activitatea ONG-urilor, interdiciția impusă Opoziției de a dezbate amendamente, etc. Da, mi-e frică. Mi-e frică pentru că în Polonia s-a întâmplat la fel și acolo nu mai putem vorbi de democrație. Nici în Ungaria, de ani buni de zile deja.
Scriu aceste rânduri pentru că vreau să-ți transmit două speranțe. Prima este că tu, când vei ajunge la vârsta mea, să poți spune, așa cum pot spune eu azi, că părinții tăi ți-au oferit tot ce ai vrut și că ai avut o copilărie fericită. Eu am avut-o, dar am avut-o și pentru că am trăit, de când am primele amintiri, într-o democrație. Pentru mine, părinții mei sunt cei mai buni din lume, dar dictatura și fericirea nu sunt niciodată compatibile. Nici cu cei mai buni părinți din lume.
A doua mea speranță este că dacă tu vei hotărî să ai copii, ei să se nască într-o țară nu bogată, nu super-dezvoltată, ci normală: într-un spital curat, cu medicamente și electricitate. Într-o țară în care poți găsi banane la magazin.
De aceea, dragul meu copil, o bună parte din duminicile din acest an le-am petrecut în stradă: în fața Guvernului său în fața Parlamentului: pentru că vreau să știu că am luptat și eu pentru ca aceste două speranțe să devină realitate. Pentru că democrația trebuie apărată în fiecare zi. Pentru că știu că e confortabil e să trăiești cu ea. Normalitatea e, într-adevăr, confortabilă. Dar știu și că e îngrozitor e să trăiești fără ea. La mulți ani în și pentru libertate, dragul meu copil!
Alin Iliescu este director executiv PACT pentru România.
Comments (0)