Mami, de ce vorbesc copiii în somn?

 Puiule, în visul lor vin zânele și ei vorbesc cu ele. Iar atunci când zânele cântă, copiii râd în somn.

 Și eu am râs vreodată în timp ce dormeam?

 O, sigur că da. Mai ales atunci când ai fost mică. Râdeai cu toată gurița ta, iar acum, când ești mare, cred că zânele îți cântă, pentru că noaptea te acopăr și te văd zâmbind.

…si puiul adoarme.

Trece noaptea, ceasul ne anunță că e timpul să ne pregătim de o nouă zi. Încet, în pași abia de mine auziți, pregătesc micul dejun, apoi încet îmi trezesc pitica. O iau în brațe și o așez la masă. Cu ochii mici, încă ferindu-i de lumina becului,  aud încet… mami, mami, cred că azi-noapte mi-au cântat zânele. Am visat atât de frumos, m-ai văzut când am zâmbit?

Zâmbesc și eu… sigur că te-am văzut puiule, am fost acolo, lângă tine.

Încet, încet, pornim spre școală. Mai trece o zi, lungă și obositoare, însă frumoasă. Un lucru mă face să fiu mândră de ceea ce am ales. Nu e ușor să fii antreprenor, să pornești la drum crezând că o să ai timp mult pe care să-l petreci cu familia. De fapt, e invers…îi vezi rar, abia apuci să le dai un pupic de noapte bună. Însă un lucru e grozav: ai libertatea să alegi oamenii cu care tu vrei să lucrezi. Iar eu sunt o norocoasă! Zâmbesc… nu trece zi în care să nu îmi spun cât de deștepți sunt oamenii cu care lucrez, cât de repede înțeleg clienții cu care stau de vorba ceea ce le explic. Și le spun și lor asta, nu sunt laude, ci sunt recunoașterile meritelor lor. Bravo lor!

Ajung acasă și tot ce îmi doresc e puțină liniste… un minut, poate două. Însă abia rotesc cheia în ușă și două gurițe mici strigă: e mami, e mami, a venit mami! Îmi las să cadă poșeta de pe umăr și mă aplec spre obrajii pufoși, pe care îi pup cu dor. Încep povești și întâmplări petrecute de-a lungul zilei.

Într-un târziu, prințesa mică se oprește și își găsește o treabă de făcut. O iau lângă mine pe cea mare, o fetiță blondă, cu ochi albaștri…așa cum mi-am imaginat-o încă de când eram eu mică. O văd puțin tristă și o întreb de ce. Apoi tăcere. La amândouă. Dar nu mă las… Puiule, dacă ar fi să petrecem o seară doar noi două, ce ți-ar plăcea să facem? …puiul oftează…nu îmi răspunde. Însă o țin în brațe și asta ne ajută…pe amândouă.

Se aude puternic o chemare: e gata băița… care pui ajunge primul? E vocea lui tati, care a pregătit o băiță cu „bubuci”. Nu trece mult și simt un fior: pieptăn un păr lung și blond și deodată aud ceva… știi, mami, mie asta mi-ar plăcea să facem amândouă dacă am avea o seară numai pentru noi… să mă ții în brațe și să te joci cu părul meu, e așa de frumos când faci asta!

În fiecare zi citim cărți, articole, facem cursuri ca să fim mai buni. Însă cea mai importantă lecție nu am învățat-o de acolo. Nu e scump să le arătăm copiilor noștri o lume frumoasă. Cu toții ne mișcăm contra cronometrului, însă poate că ar trebui să învățam să ne mai și oprim, din când în când… măcar puțin. Și să ascultăm… măcar puțin.

P.S.: Îți mulțumesc Diana. Nu m-am gândit niciodată la minunile din viață mea așa cum m-am gândit azi… pentru că nu am avut timp. Însă tu m-ai oprit… măcar putin… și îți mulțumesc.

Cu bucurii,

Olivia