Invariabil Crăciunul era alături de bunicii mei de la Rădăuți. La 30 de minute de Suceava cu mașina. Acolo era fericirea mea. De acolo îmi vin cele mai frumoase și dragi amintiri. Cu un bunic ce ma purta pe Alinspate, pe umeri, prefăcându-se că este cel mai frumos ponei doar ca eu să fiu fericită sau cu o bunică ce așeza sub brad jucării și dulciuri la care poftisem un an întreg fără să am însă acces la ele în timp ce eu dormeam, visând la Moș Crăciun. Tot acolo am descoperit de fapt că Moș Crăciun este o poveste, una în care nu am încetat să cred nici acum….

Chiar dacă bunicii mei nu mai sunt, aceste momente vor fi mereu în inima mea și le voi pune pe repeat ori de câte ori mi se va face dor de copilărie. Acum îmi este mult mai la îndemână: avem un Radu (așa îl chema și pe bunicul meu) și o Irina care ne ajută să rămânem copii încă o perioadă. Și este atât de bine!

Ce îmi doresc pentru ei? Un sac de fericire și de amintiri cel puțin la fel de frumoase ca cele pe care le-am adunat eu. Să creadă în povești, în oameni cu suflet bun. Să fie mereu sinceri cu ei și cei din jurul lor. Personal, prin prisma meseriei pe care mi-am ales-o, fac acest exercițiu în fiecare zi. Sper că îmi și iese și nu îmi dă cu virgulă

Îmi mai doresc să nu renunțe și să aibă în piept (vizibil sau nu) hashtagul cel mai popular al vremurilor pe care le trăim – #rezist. În fond, despre asta este viața nu-i așa?! Aș prefera însă să nu fie nevoiți să îl vocifereze la fel de des cum îl facem noi de un an încoace, în frig, în ploaie, viscol…De asta suntem noi pe baricade, tot pentru ca ei să se bucure de ce e mai bun în anii care urmează. Și să o facă aici, în țara lor, alături de părinții lor.

Și le mai doresc timp. Timp să se bucure de ce le place, de cei dragi, de tihnă. Sunt bucăți de puzzle pe care, obosiți, noi nu mai ajungem să le punem cap la cap după maratonul unei zilei de muncă. Îmi aduc aminte cu drag de mama care, ajungând acasă în jur de ora 4 după-amiază, avea timp să fie superwoman: teme alături de mine, pregătitul mesei, spălat (și nu la mașină, ci de mână) și multă joacă și neapărat povestea de seară. Încerc să fac măcar jumătate și sper să nu fiu taxată dur mai târziu. De asta, după ora 5 și în weekend sunt mama și nu jurnalistul. Învăț în schimb, în acest timp, să fiu mai bună, alături de ei…cei mai buni….

Alina Stan este senior editor la Revista Progresiv.